Monstri (s)acri ai muzicii

   Fiindcă prietenul Iulian m-a somat să nu mai scriu despre politică, ci despre muzică sau altceva, am zis OK. Aşa că azi scriu despre muzică, anume despre unele mituri create în muzică.
Celebritatea în muzică se construieşte în timp şi cu migală. Trebuie să fii prezent la radio şi televiziune, altfel nu exişti. Cu cît eşti prezent mai mult în play-listurile radiourilor, cu atît oamenii te reţin şi chiar te cumpără. Repetiţia e un instrument de marketing pervers. Prin difuzare repetată oamenii ajung să placă unele muzici care, de fapt, nu sînt cine ştie ce mari realizări, iar uneori sînt nişte mari porcării. În ani de zile, publicul devine captiv şi reacţionează după principiile Sindromului Stockholm. Adică îşi iubeste călăul.
Iar lumea muzicală e plina de călăi. O să dau pe faţă cîţiva călăi şi o să oripilez pe unii captivi în Sindromul Stockholm. Pfai… cu cine mama naibii să încep?

1) Cristi Minculescu – Băiat bun, de viaţă, deie-i Domnu’ viaţă lungă. Totodată, una dintre cele mai tragice voci din muzica românească. N-am auzit niciodată pe cineva atît de celebru să cînte atît de fals. În tinereţe parcă, parcă mai prindea cîteva note corecte la rînd, dar de vreo 20 de ani nu mai are nici o legătură cu partiturile pe care le interpretează. Am constatat cu surprindere că foarte multă lume nu sesizează sau tolerează cît de fals cîntă omul ăsta, deşi nu e vorba de un fals inperceptibil, ci de fals greu, greu de tot. Dacă mai punem şi absoluta imbecilitate a versurilor din cîntecele Iris, frişca se lăfăie pe tort, în aşteptarea cireşei. Dovezi? Bineeee… ia d-aici: „…Baby, baby, baby / tu vei fi a mea / Eşti unica iubire / Chiar şi ultima…”. Cumplit!... şi asta e una uşoară.
2) Rolling Stones. Dacă cineva vrea să mă pună în dificultate, n-are decît să mă pună sa scriu o reacţie chimică, sau să explic fenomenul succesului celei mai longevive trupe de rock din istorie. Mick Jagger – prăpădit, urît ca spaima, cu o voce spartă de băieţel puber. O singură piesă e bună, dar ar fi putut-o compune oricine: Angie, baladă rock frumoasă şi de treabă. În rest, nimic, dar nimic. Satisfaction e o porcărie, să fim serioşi. Zice-se că în anii de glorie, pentru Mick Jagger s-au sinucis 30 de femei. Să le fie de bine.
3) Bob Dylan. Valeeeeu, valeu! Voce de bidon turtit, falsînd la greu, cîteva acorduri amărîte pe chitara şi… muzicuţă aşa şi-aşa. O lălăială perpetuă, cu pretenţie de muzică protestatară, vezi doamne… şi muuuuult marketing, ca omu’ nu e fraier, e evreu chitros.
4) Ultimul, şi cu ăsta mă opresc, că deja se-aud strigate nervoase de prin oraş. ION DOLĂNESCU! Adică cireaşa de pe tort, sau, mai bine zis, bomboana de pe colivă. Marea lui performanţă e că a reuşit toată viaţa să cînte în falset (pentru cine nu ştie, falsetul e vocea aia piţigăiată cu care o imităm pe Scufiţa Roşie cînd povestim copiilor). În rest, un amestec dizgraţios de folclor cu contribuţii proprii. Un chip urît, monstruos de fapt, partener de abjecţii muzicale al Irinei Loghin – poate nu stiţi, panarama asta de Loghin a scos o serie întreagă de cîntece porno în anii 70-80. Dar… a ajuns omul să stea pe catafalc la ATENEUL ROMÂN!!! – şi să fie înmormîntat cu onoruri millitare! Lumea s-a călcat în picioare la propriu ca să se fotografieze cu dricul lui Dolănescu, iar mie nu-mi rămîne decît să-mi exprim imensul regret că nu au fost morţi şi răniţi.

Despre Ada Milea astăzi nimic. Ea nu e monstru sacru.

Provocări pentru alte dăţi: Elvis Presley, Joan Baez, Hruşcă! Ce? Ai zis că n-au nimic în comun? Las’ c-o să vezi...

articol de Zorba - www.zorbagrecu.blogspot.com